22 decembrie 1989

Această zi s-ar fi vrut a fi sfârşitul unei epoci întunecate din istoria poporului român şi, în acelaşi timp, începutul unei perioade normale, în concordanţă cu cerinţele civilazaţiei moderne din spaţiul vesteuropean. N-a fost să fie aşa. În acele momente euforice din decembrie 1989, oamenii de toate categoriile sociale se bucurau că au scăpat de frigul din case, de lipsa alimentelor şi cozile interminabile la acestea, de umilinţele impuse, şi de atâtea alte neajunsuri. Puţini erau aceia care vdeau mai departe.

Ei bine, de acest lucru au profitat cei din eşaloanele doi şi trei ale PCR, în frunte cu bolşevicul Ion Iliescu şi camarila lui de activişti promoscoviţi şi securişti vopsiţi în reformatori, şi care în acele zile tulburi, în vâltoarea evenimentelor ce se succedau rapid după un scenariu numai de ei ştiut, au pus mâna pe putere, putere la care n-au renunţat nici azi, după 21 de ani. Acest vechi activist comunist cu vederi prosovietice nu voia de fapt decât un socialism cu faţă umană, după modelul gorbaciovist. Şi astfel, ajuns în fruntea ţării unde a stat cocoţat 11 ani (1989-1996 şi 2000-2004) a făcut tot ce-a vrut ca să frâneze cuplarea Românie la o dezvoltare orientată spre capitalism, alături de celelalte ţări foste socialiste promoscovite. Chiar şi după destrămarea URSS din 1991, orientarea lui nu s-a schimbat semnificativ. Se poate spune că, asemenea unui monarh, el a domnit la Cotroceni, bucurându-se de sprijinul acoliţilor săi care au devalizat economia ţării sub pretextul orientării spre economia de piaţă capitalistă. Aşa încât săracii au devenit şi mai săraci, iar bogaţii şi mai bogaţi, prăpastia dintre aceste două categorii adâncindu-se an de an.

Atunci când i se spune că în decembrie 1989 n-a fost decât o lovitură de stat sare ca ars. De fapt tot ce s-a petrecut înainte de 22 decembrie 1989 la Timişoara şi Bucureşti a fost o revoltă provocată din timp de servicii secrete străine cu ajutorul unor personaje dubioase din interiorul ţării. După 22 decembrie, mai precis după fuga lui Ceauşescu, n-a fost decât o lovitură de stat condusă de acest criminal bolşevic, Ion Iliescu. Însetat de putere şi stăpânit de o ură viscerală împotriva lui Ceauşescu, n-a pregetat să instituie un tribunal militar excepţional care avea menirea să „judece” perechea Ceauşescu şi să-i condamne la moarte. Desigur, totul a fost un simulacru de proces. El voia lichidarea fizică a acestora. Chiar dacă nu era îndrituit să emită un astfel de decret, el a făcut-o. Pentru ceilalţi din camarila lui Ceauşescu a înscenat nişte procese de ochii lumii şi în care au fost condamnaţi la diverse pedepse, pedepse pe care tot el le-a graţiat mai târziu.

Sigur, atunci regimul fesenist instaurat de Iliecu a contat foarte mult pe credulitatea şi naivitatea majorităţii oamenilor. Astăzi n-ar mai fi posibil aşa ceva, deşi bătrânul bolşevic, chiar dacă nu mai ocupă nicio funcţie în stat, tot agită apele prin partidul pe care l-a înfiinţat şi condus. Românii par a se mai fi deşteptat, au o altă educaţie politică astăzi, mai ales în mediul urban. Nu mai sunt uşor de manipulat cu venirea moşierilor sau a capitaliştilor veroşi. Aceştia se află printre noi. Atunci, în timpul sau imediat după evenimentele din decembrie 1989, a fost posibilă manipularea maselor după tipicul comunist. Aşa cum am văzut într-un documentar francez aseară pe TVR1, chiar mass media franceze au fost duse în eroare de propaganda şi minciunele emise de canalele de ştiri din România din acea perioadă. De unde se vede că scenariul a fost pus la punct cu mult înainte, deci totul fusese premeditat. Francezii şi-au dat repede seama despre ce e vorba. Românii, nu.

Şi astfel mitul revoluţiei române din decembrie 1989 începe să dispară ca fumul, evanescent. Românii care au trăit acele vremuri îşi vor da seama cum au fost minţiţi şi manipulaţi. Cei tineri, mai ales cei născuţi după 1990, nu vor fi niciodată interesaţi de ceea ce s-a întâmplat atunci. Aşa se scrie istoria.

O criză liniştită

Se spune – iar acesta este un adevăr axiomatic – că obişnuinţa este a doua natură. Aşa că noi, românii, dar nu numai noi, ne-am obişnuit cu această criză economico-financiară ce s-a instalat şi pe meleaguri mioritce de vreo doi ani, încât se consideră – absurd, nu? – că nici n-am mai putea trăi fără ea.

Aceasta, criza, este laitmotivul tuturor relelor şi nerealizărilor din societatea românească. Asta, evident, dacă nu-l punem la socoteală şi pe T.Băsescu. Mai ales că după unii chiar el ar fi generat criza de la noi. Uite-aşa, numai de-al dracului, ca un dictator ce este!…

Merge prost sistemul public de sănătate? Criza e de vină. Nu sunt bani, sistemul e subfinanţat. Ca şi când, pentru a menţine curăţenia în spitale sau pentru aprovizionarea cu materiale de strictă necesitate, ar fi nevoie de nu ştiu ce sume astronomice. Sigur că se poate şi cu ce avem acum, dar banul trebuie gospodărit cu chibzuinţă de către cei puşi în fruntea unor asemenea unităţi medicale. Altfel spus, incompetenţa duce nu numai la exodul medicilor în străinătate, dar şi al bolnavilor.

În învăţământ, în educaţie situaţia e cam la fel. Cei ce lucrează în sistem, cadre didactice şi personal auxiliar, îşi închipuie că prin greve vor contribui la un învăţământ de calitate. Efectul este invers. Motivaţia lor o constituie salarizarea proastă. S-a demonstrat că ei sunt împinşi de la spate de aşa zişii lideri de sindicat, pentru ca aceştia să-şi justifice funcţia şi banii. Oricât li s-ar mări lefurile profesorilor, calitatea educaţiei va fi aceeaşi. Trebuie umblat la reformarea sistemului din temelii. Până acum au fost doar cârpeli.

Dacă Guvernul vrea să facă o reformă constituţională, punând în practică voinţa celor ce au votat la referendumul din toamna trecută, iată, s-au găsit destui politicieni, evident, din opoziţie, care nu sunt de acord. Motivul? Criza. Păi ce, pe criza asta de modificarea Constituţiei ne arde nouă acum? Trebuie să ne gândim cum să ne protejăm averile acumulate timp de 20 de ani, tăind din atribuţiile ANI. După ce trece criza, mai vedem noi. Cum ar fi zis Mme de Pompadour: Apres moi, le deluge!

„Să se revizuiască, primesc, dar…”

Asistăm zilele acestea la nişte discuţii/dezbateri pe marginea modificării Constituţiei care, pe cât sunt de arţăgoase, pe atâta sunt de sterile. Nu mai vorbesc de ridicol, acesta fiind un apanaj al politicienilor de azi, dar si al televiziunilor şi comentatorilor acestora pe marginea proiectului în discuţie.

Paradoxal, toţi cei ce se perindă pe la tv sau scriu în ziare se pronunţă în favoarea revizuirii şi modificării Constituţiei, dar fiecare după pofta inimii proprii. Când vine vorba de rezultatul referendumului naţional din noiembrie 2009, privitor la reducerea numărului de parlamentari şi la un parlament unicameral, aici, cei mai mulţi, invocă faptul că românii n-au ştiut ce-au votat, n-au fost informaţi şi, ca atare, au pus ştampila pe neve.

Ei, păi cine credeţi că e vinovat de toate acestea? Desigur, Guvernul şi, mai presus de toate, preşedintele Băsescu care-i presează cu modificarea Constituţiei în favoarea sa. Chiar dacă guvernul a trimis la presedinţie un proiect de modificare a acesteia. Ce dacă în Constituţia actuală este prevăzut faptul că Guvernul are dreptul să facă o asmenea propunere? Fiecare partid are propria sa interpretare, evident, în favoarea sa. Iar parlamentarii, mai ales cei din opoziţie, dar şi cei din UDMR, nu prea sunt de acord cu scăderea numărului de parlamentari într-o singură cameră. Altfel spus, fiecare trage spuza pe turta lui.

Mai sunt unii care invocă faptul că tocmai acum ne-am găsit să modificăm Constituţia, pe criza asta. Vezi Doamne, pentru a acoperi sau a distrage atenţia de la aceasta. Deci nu-i momentul potrivit, să aşteptăm să treacă criza. Cât, nici ei nu ştiu. Aşa dar, conform unei vorbe româneşti, lungeşte Doamne boala, pân` s-o coace poama.

Concluzia este că, de la Caragiale-ncoace nu s-a schimbat mai nimic în politica românească, în afară de actori. Tipologia lui Farfuridi a rămas aceeaşi, contextul este altul.

Obligatoriu sau opţional?

Citeam zilele trecute, printre alte exemple, cum o profesoară de limba franceză de prin judeţul Mureş ajunsă la vârsta pensionării s-a opus categoric demersului conducerii şcolii de a o pensiona sub pretextul ca ea poate să-şi continue munca la catedră, fiind iubită de elevi.

Şi pentru asta n-a pregetat de a se adresa instanţelor de judecată, ba chiar a mers mai departe pâna la…CEDO, invocând nu ştiu ce act normativ care i-ar permite să-şi continue activitatea didactică pâna la 65 de ani. Ca reacţie, directorul şcolii spune că profesoara în cauză se află mai tot timpul în concediu medical iar pensionarea sa ar face loc unui tânar, şomajul în rândul tinerilor absolvenţi de facultate fiind foarte mare.

Acum situaţia profesoarei este în coadă de peşte pâna la rezolvarea cazului la CEDO. Aici se impun, după părerea mea, două lucruri. Primul ar fi o întrebare: ce treabă are acest organism european cu astfel de probleme, dacă are? Şi al doilea lucru ar fi dacă din punct de vedere moral şi…sindical cererea este justificată, având în vedere faptul că sindicatele luptă în prezent cu guvernul pe marginea noii legi a pensionării, cerând ca vârsta de pensionare la femei să fie la 60 de ani.

Într-o ţară sărăcită de criză, mi se pare că se cere prea mult. În condiţiile în care numărul de ore de predare este în scădere, ca şi numărul de ore pentru elevi de asemenea, poate că ar trebui să se facă loc şi celor tineri. Argumentul conform căruia n-au experienţă nu este valid. Cum o să capete experienţă dacă nu lucrează la catedră?

Aşa dar, ieşirea la pensie la o anumită varstă este opţională sau obligatorie? Pentru că liderii de sindicat se agită din caleafară, justificându-şi menirea şi…averile.

Un Pont(a) vandut de…PSD

Se spune ca cea mai buna poanta din recentul congres al PSD a fost alegerea in fruntea partidului a (tot) tanarului fost procuror, Victor Ponta. Iar omul nostru, chiar a doua zi, si-a luat postul in primire si functia in serios. Atat de serios, incat a decretat ca cei din conducerea partidului, atunci cand vin la intrunirile de la sediul central, isi vor parca autoturismele din dotare pe strazile laterale si nu in curtea sediului. Intrebat fiind de jurnalisti de ce, proaspatul presedinte a dat un raspuns aiuritor, de incepator in ale politicii: fiindca suntem un partid social-democrat.

Bravo, domnule presedinte! Adica nu conteaza marca masinii si cat a costat ea, ci locul de parcare. Adica trecatorii sunt atat de inapoiati incat nu-si dau seama ale cui sunt masinile: masinile baronilor…social-democrati, care nu sunt nici saraci, nici cinstiti. O exceptie exista totusi. Doar Bunicuta, omul sarac si cinstit, bolsevicul octogenar va avea voie sa intre cu masina in curtea sediului. Ponta dixit!

Si a mai ordonat noul presedinte. Nimeni nu va mai intarzia la sedintele anuntate si nimeni nu va mai face declaratii pe celebrele sacari ale cladirii. Doar el va avea acest drept si numai dupa incheierea sedintelor, intr-o sala speciala. Se tine de…poante baiatul asta.

Iata, asa a inceput reformarea PSD. Cu fata spre trecut. Tot in…urma!

Sa le plangi de mila, nu alta

Tot batand moneda (falsa) pe proiectata noua lege a pensiilor, mass-media de toate categoriile – ziare, radio, televiziune – si in varii forme – print, electronic, show – ne infatiseaza un tablou sumbru, apocaliptic ce cuprinde toate categoriile de pensionari. Dar mai cu seama, si pentru ca da bine la privitori, televiziunile private ni-i prezinta pe saracii actori pensionari care, daca ne-am lua dupa ce vedem pe ecran, sunt la un pas de obstescul sfarsit provocat de acest proiect de lege si de legea privind cumulul pensiei cu salariul.

Nu stiu de ce (adica eu stiu!) ni se prezinta doar aceasta breasla a actorilor. Intre noi fie vorba, cum am mai spus-o, ei au avut si au de toate, fiind niste privilegiati. Mai rar se vorbeste de medici sau profesori, deloc despre ingineri; asta, ca sa ma refer la intelectualitate. In schimb nicio vorba, nicio referire la muncitori pensionari. Sa inteleg de aici ca acestia ar avea pensii mai mari? Nu. Numai ca acestia se descurca cu ce au si nu mai vocifereaza pe toate canalele.

Zilele trecute am vazut la tv si apoi am citit si in ziare cum se vaicarea Rodica Popescu-Bitanescu cum ca n-are bani si se imprumuta la vecini ( ce oameni de treaba!) ca sa supravietuiasca, sau cum trece ea prin piata si mai primeste de pomana de la tarani ba o ceapa, ba un cartof, ba o varza si chiar un…merisor, ha,ha,ha! Frumos, nu? Ar fi, daca n-ar fi penibil. Si unde mai pui ca actrita noastra scrie si piese de teatru.

Si ca ea mai sunt si altii/altele cum ar fi Ion Lucian, Tamara Buciuceanu-Botez si altii. Ei ar fi in stare sa-si dea duhul pe scena din cupiditate, nu altceva. Mi-aduc aminte, se petrecea prin 1965, cum la o reprezentatie cu Regele Lear de la TNB, avand locul in randul al doilea de la scena, in rolul titular fiind marele actor Gh. Storin, se auzea sufleurul din caza ca actorul suferea de hipoacuzie. Numai ca marele actor nu avea alte venituri prin participarea la tot felul de suse, telenovele si altele ca cei de azi, si care se vaicaresc intruna ca ultimul muritor de foame. Sa le plangi de mila, nu alta!

Actorul si…pensia

De mai mule luni, cu mici intreruperi in campania electorala, se vantura problema unei noi legi a pensiilor, unica pentru toti cei care au dreptul atunci cand ies din activitate, pentru a elimina discrepantele existente acum intre diferitele categorii socio-profesionale datorate unor legi speciale nedrepte care au favorizat aceste discrepante.

Ieri, Guvernul a aprobat acest proiect de lege pe care urmeaza sa-l trimita in Parlament pentru dezbatere si aprobare. Dar ce a putut sa starneasca acest fapt, atat inainte cat si dupa discutarea in Guvern, si mai ales la unele televiziuni de nisa care, in lipsa de altceva, au gasit de cuviinta sa macelareasca aceasta initiativa legislativa, evident si cu ajutorul unor nechemati carora putin le pasa ca actualmente raportul intre pensia maxima si cea minima este de 100/1. Nu mai spun ca liderul PSD, Mircea Geoana, prostanac cum e, a declarat ca daca legea va fi votata in Parlament in forma prezentata de Guvern, PSD va depune o motiune de cenzura impotriva acestuia. El se face ca uita ca legea va trece dupa discutii si amendamente si nu prin asumarea raspunderii.

Revenind la forfecarea acestui proiect de lege in mass media, mi-a atras atentia, in mod cu totul neplacut, un actor ajuns la o varsta venerabila de peste 80 de ani, si care a ajuns un fel de arma de lupta a unei televiziuni impotriva Guvernului. Este vorba de actorul Ion Lucianc care, intre noi fie vorba, s-a bucurat de toate privilegiile – acordate de altfel tuturor artistilor, cu mici exceptii – si inainte de 1990, dar si dupa. Pentru ca in afara salariului de incadrare la teatrul respectiv, ei colaborau la televiziuni, radio sau jucau in filme artistice iar veniturile nu erau/sunt de neglijat, chiar si dupa iesirea la pensie. Sigur, pensia s-a calculat dupa salariul tarifar si alte venituri care intra in calcul.

Iar actorul nostru a jucat o dramoleta in trei acte, din care n-am prea inteles ce voia. Primul act a fost alaltaieri seara intr-un mic interviu la tv Antena3-Gica contra in care isi exprima nemultumirea in legatura cu noul proiect de lege a pensiilor, stiut fiind ca pensia lui nu va fi afectata. Al doilea act s-a petrecut ieri, intr-un alt interviu la domiciliul sau –  si ce domiciliu! – unde o duduie care se pricepe la toate ( la inundatii transmitea din mijlocul unui lac de vreo 20 m.p. cu apa pana la brau) il interoga asa sfioasa incat actorul a izbucnit in lacrimi, ca de altfel si soata sa care-i sta alaturi si care a trebuit sa renunte la 50 de lei din pensie ( cu atata depasea salariul mediu pe economie) pentru a putea lucra in continuare cumuland pensia cu salariul, dansa fiind tot actrita. Alaturi, de cealalta parte, pe canapea se odihnea distinctia acordata de statul francez, Ordinul Cavalerilor de Onoare.

In fine, al treilea act s-a consumat aseara chiar in studioul A3 la o emisiune realizata de un raspopit dar ce nu face el pentru a-i da satisfactie patronului, nimeni altul decat turnatorul cu patalama, Felix. N-am mai stat sa vad ce debita batranul actor, penibil in acest rol, si care la varsta senectutii, in loc sa stea acasa sa-si scrie memoriile sau sa se plimbe in Cismigiu, risca sa moara pe scena, cum de altfel i s-a intamplat cu cateva luni in urma cand i s-a facut rau chiar in timpul unui spectacol. Sa fie de dragul artei? Eu ma indoiesc, este mai degraba un mod de sacrificiu fara cauza. Pacat! O retragere discreta este de preferat unei morti eroice.

Asteptari

La acest sfarsit de ianuarie, Romania are trei probleme mari: criza economica, pandemia de gripa porcina si…gerul.
Am sa le iau in ordine inversa. Gerul, chiar daca e luna lui gerar, se manifesta cam aspru, chiar foarte aspru in comparatie cu iernile din ultimii ani, oamenii dezobisnuindu-se de iernile clasice, ciulind urechile la cei ce propagau teoria incalzirii globale ca pe o apocalipsa. Natura are insa legile ei si care uneori sunt ignorate de catre oameni. Dar fenomenul e trecator, chiar daca lasa in urma sa victime lipsite de aparare.

In privinta pandemiei de gripa porcina A/H1N1 si pe care am „importat-o” din vest, romanii lupta si ei cum pot. Unii se vaccineaza cu noul vaccin aparut la noi mai tarziu ca in tarile occidentale, altii raman indiferenti iar altii, desi vaccinul este gratuit, refuza sa se imunizeze. Aici sunt doua teorii care circula. Prima ar fi ca acest vaccin a fost lansat de catre unele companii farmaceutice pentru a-si mari profitul, fara justificare; a doua, in contrapondere cu prima, arata ca acest vaccin este periculos pentru oameni, chiar si pe termen lung. Si in baza acestei teorii multi refuza imunizarea prin vaccinare. Partea proasta este ca aceasta maladie face multe victime.

In sfarsit, cea de a treia mare problema este criza economica majora care, si asta, ne-a venit tot din vest. (Doar gerul ne-a venit din rasarit). Si pentru asta guvernul se lupta si el cum poate, printr-o politica de austeritate si prin imprumuturi de la organismele financiare europene si mondiala. Chiar in zilele trecute, azi fiind ultima zi, au fost la noi delegatiile acestor organisme si se pare, dupa toate aparentele, ca ne vor elibera transele urmatoare de bani cat mai curand. Asadar traim pe datorie si mancam pe veresie. Un obicei romanesc perpetuat de-a lungul vremii, cu atat mai mult cu cat traim la portile orientului.

Si daca gerul si gripa porcina vor trece probabil mai repede, in privinta crizei economice previziunile nu sunt chiar asa de imbucuratoare, in ciuda optimismului afisat de guvernanti.

Inca un an…

Taras, grapis, mai cu opinteli am trecut si de 2009. Se spune, mai degraba se bate apa-n piua, prin mijloacele mass-media autohtone (si nu numai ) ca anul ce abia s-a incheiat a fost unul prost din punct de vedere economic. Unele tari au stagnat, altele, printre care si a noastra, au dat inapoi fata de 2008. Doar China merge inainte, vijelios, in marsul ei pornit in 1949. Cine sa-i opreasca pe astia?Oare peste inca 60 de ani va fi superputerea care va domina lumea? Cine stie, poata intr-un timp chiar mai scurt. Asadar, atentie America! S-ar putea sa cazi pe locul doi.

Ei, dar ce ne asteapta in 2010? Nimic bun, ba chiar previziunile sunt si mai sumbre. Asa ne spun analistii din politica economica mondiala. Ai nostri ce sa ne spuna? Ca se scumpesc unele produse alimentare si unele servicii; ca salariile si pensiile vor fi inghetate, cel putin tot anul acesta daca nu si o parte din anul urmator.

Si daca tara arde, politicienii ce fac? Ce stiu mai bine: se cearta care pe unde apuca; prin Parlament, pe la tv sau prin ziare, ba chiar si-n public. Nu degeaba ne-a pus cine ne-a pus aici , la portile orientului. Noi cumulam multe caracteristici, am luat din toate cate putin, sa fie acolo.

S-a schimbat ceva?

Poate doar jumatate din cat am sperat. Generatia urmatoare!